Acum ceva ani m-a întrebat o prietena dacă sunt bine. Vazuse ea pe Facebook ca postasem o melodie mai tristă și asta i s-a părut un semnal de alarma. Eu eram bine. Am asigurat-o și pe ea de starea sănătății mele mintale și cum ca nu imi vine sa îmi tai venele când ascult „tristaciuni”.

Dimpotrivă, o astfel de muzica pe mine ma relaxează. Prietena mea părea în continuare neîncrezătoare și era totodată îngrijorată de imaginea mea online. Ce o sa creadă lumea despre tine? Ca suferi după X, sau ești depresiva?

Well, in primul rand, nu îmi pasa! Postez și împărtășesc în online ce vreau, când vreau, fără explicații. Nu suntem datori nimănui sa fim intr-un anume fel sau sa simțim cumva.

Critica din online este ca o vecina bagacioasa, mereu nemultumita si curioasa. Te intampina cu ridicat din sprâncene și onomatopee aparent empatice, dar pline de dispreț și dezaprobare.Vrea sa stie unde pleci, cu cine, de ce si chiar daca nu primeste raspuns, ea tot stie. Stie ea ca e ceva necurat la mijloc! Viata ei e despre altii pentru ca viata ei nu mai e despre ea.

Si in al doilea rand, poate ar fi cazul sa dam la o parte mirajul online și presiunea sociala și sa recunoaștem c nu suntem perfecți. Ca prea multa psihologie pozitiva uneori strica. Zambeste, fii încrezător, nu fi trist, nu plange, don’t be a loser! Pentru ca nu suntem mereu fericiți, nu trăim pe norișori de catifea cu Oda bucuriei sau Happy-ul lui Pharell pe fundal.

Si daca mai aveam nevoie de o confirmare, am gasit-o în cartea lui Susan Cain, Bittersweet / Dulce-amar. Am înțeles mai bine de ce mulți dintre noi indragim filmele triste, teatrul tragic, zilele ploioase și muzica „de jale”. Și poate, dacă ne-am îmbrățișa emoțiile, inclusiv tristețea, am deveni mai buni și mai toleranți. Dacă ne-am înțelege propria durere, poate nu ne-am dori sa mai facem rău altuia.