Gălbenuș a fost pisoiul de acasă al familiei. Nu a fost pisoiul meu. A fost pisoiul de curte al nostru, al tuturor. Acum nu mai este.

Gălbenuș a fost un amant mustăcios fără pretenții. Nu era cel mai frumușel din curtea scolii, prea roșcovan pentru gustul meu si mult prea dornic de atenție, dar avea încredere în el. Cerșea și oferea iubire oricui se catadicsea să se oprească din drum. Erai de fapt nevoit să te oprești ca să nu te împiedici de gălbenușul ce părea că ți se rostogolește printre picioare.

Era un adevărat stalker – te urmărea non-stop, semăna cu Joe din YOU, doar că nu simțea nicio nevoie să se ascundă. Făcea o declarație de intenție – Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu!

Și cum te prindea, cum începea procesul pisicesc de seducție! Îți șoptea câte un miau dulce si lăbărțat si apoi își unduia spicul de grâu ciufulit ce-l numim coadă. Îți desena câte un semnul întrebării pe picior, pentru că respecta cu sfințenie semnele de punctuație și pentru că știa că astfel îi cresc șansele să primească mai repede ce își dorește.

Dorințele erau mereu aceleași – Îmi dai mâncare? Îmi dai afecțiune? Eu aveam o singură întrebare pentru el – Îmi dai timp? Nu îmi dădea, era agitat, mereu grăbit si îngrijorat că pierde trenul cu parizer.

Venea apoi și ți se urca în poală fără să îi ceri și începea frământarea de afecțiune – și nu mergea la salon la manichiură. Avea cele mai lungi și ascuțite gheare pe care le-am văzut vreodată. Și cred că era extrem de mândru de ele, că nu avea rețineri să mi le arate – direct pe piele. Au!

Nevoia lui de afecțiune era însă de înțeles. Gălbenuș a avut o viață plină de provocări. A fost terorizat de mama lui care îi fura mâncarea și îl bătea. Apoi a rămas orfan. Apoi a fost călcat de o mașină. Dar a trăit. Mic, slab si pricăjit a supraviețuit. Frica de a rămâne flămând a rămas cu el. Așa că a deprins câteva tactici de intimidare. Deși el de abia respira, atunci când avea mâncarea în față, începea să mârâie ca un turbat, doar așa, preventiv. Mai avea un frate, Husky, îi fura și lui mâncarea. Dar nu o mânca pe toată, mereu îi păstra. Voia doar să fie primul. De frică.

Așa slăbănog cum era, cu un picior beteag și plămâni de fumător de la roata mașinii ce-i călcase pieptul, era suspect de năzdrăvan. Atunci când fura pieptul de pui, nu-i zicea nimeni năzdravan, ci alte apelative colorate săreau prin aer. Să fie cu iertare, am făcut și am spus lucruri la nervi. Noi tot îl iubeam. Nu prea ii mai ieșeau figurile de Spiderman, reușea să mai sară doar pe masă, dar rămânea un skill important pe CV. La urma urmei, pe masă găsea mereu ceva bun.

Uneori, cele mai bune lecții de viață le primim de la animale. Gălbenuș a fost un exemplu de reziliență, perseverență și curaj. Și-a dorit să învingă și nu a renunțat. Și-a epuizat cam repede cele 9 vieți, dar cred a trăit din plin.

Ce vreau eu să zic este că animalele fac bine la suflet. Și dacă le salvați sau adoptați, întoarceți binele acela.

Win-win miau-miau, cum s-ar zice.